Dimitre Cantemir Liceul Teoretic "Igor Crețu"
Dimitre Cantemir un umanist de valoare universală
Se vor împlini, în luna octombrie, trei veacuri de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, voievodul cărturar prin care poporul român a înscris, pentru prima oară, numele unuia din fii săi în panteonul gloriilor universale. Căci dacă şi mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit cărturari ce au atras atenţia asupra lor, cucerindu-şi admiraţia şi stima contemporanilor şi a urmaşilor (să ne gîndim, între alţii, la Nicolae Milescu, primul care şi-a văzut o scriere tipărită la Paris), Cantemir este ,,întîiul om de ştiinţă român a cărui operă face autoritatea în epocă şi a cărei personalitate impresionează ca un simbol reprezentativ pentru umanitatea întreagă.
Aşa cum într-un Leonardo da Vinci, Copernic, Giordao Bruno, s-au întrupat nu numai tradiţiile unei culturi şi geniul unei naţiuni, ci şi eterna aspiraţie a fiinţei umane spre cunoaştere şi Cantemir a devenit – încă din timpul vieţii – tipul savantului de orizont universal, neobosit explorator al unor domenii noi de cercetare şi militant pentru valori ce interesau toată limea cultă a vremii.
Gloria lui Cantemir îşi are desigur explicaţia şi în destinul lui uman, care s-a împletit cu al altor doi iluştri contemporani – Petru cel Mare şi Carol al XII-lea suedezul – intrînd ca atare într-o foarte cunoscută scriere ale lui Voltaire. Dar mai ales îşi are sorgintea în informaţia şi ideile sale despre o lume puţin cunoscută, dar plină de interes: împărăţia sultanilor. Nu în ultimul rînd se aşează şi curiozitatea europei ştiinţifice pentru ţara şi poporul din care provenea noul membru al Academiei din Berlin.
Este cît se poate de semnificativ că dacă pentru ţar şi mediul rusesc, unde a fost obligat să se stabilească după înfrîngerea de la Stălineşti, Cantemir a fost, în primul rînd, consilierul inegalabil în probleme de politică orientală Leninistă pe care le cunoaştea ce nimeni altul – pentru membrii Academiei din Berlin, care îl cooptează în 1714 în rîndul lor, Cantemir este mai ales românul învăţat, care le poate satisface curiozitatea pentru cele de acasă
într-o magistrală ,,Descriptio Moldaviae”. Întîia lui carte ştiinţifică scrisă pentru cititori de peste hotare a fost cartea despre ţara lui şi tot înlegătură cu lupta sa politică de libertate a Moldovei de sub jugul Otoman alcătuieşte şi mult tradusa şi citita istorie a ridicării şi căderii Imperiului Otoman. Cantemir a mai avut un rol de precursor al literaturii de inspiraţie orientală.
,,Istoria ieroglifică” este din 1705, meditează la problemele statului, ale stărilor sociale, ale destinului, declinului împărăţiei otomane, împărăţie de atunci anunţată falimentară. Deci un program de preocupători tipice pentru secolul al XVIII-lea. Cantemir a dat o carte pentru toată lumea, pe care au citit-o cu pasiune.
Marele său rol a fost însă de a pune în mîna cititorilor occidentali, într-o formă atractivă, analele turceşti traduse, adnotate şi comentate de dînsul ca un cunoscător profund al societăţii otomane, al instituţiilor şi oamenilor. Dacă din punct de vedere ştiinţific, fapt că ,,Istoria Imperiului Otoman” este în bună parte asemeni transpunerii de anale otomane, îi reduce din valoare, făcînd preţionase numai adnotaţiile lui Cantemir tocmai acest lucru i-a asigurat gloria.
Se poate vorbi despre Cantemir ca despre cel dintîi român care exercită asupra conştiinţei culte europene o influenţă reală.
Pentru noi însă, oricît de mare ar fi mîndria acestei prezenţe universale, cel ce se odihneşte acum în cripta de la Trei Ierarhi din Iaşi a fost, înainte de toate, cea mai extraordinară sinteză românească a epocii, cel ce a rezumat în opera sa o istorie, o ţară, un popor, o cultură. Pentru N. Iorga, Dimitrie Cantemir înseamnă modul românesc de a fi în civilizaţia universală, iar pentr G.Cogălniceanu – ,,prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiulului cărturar român”. Dar, aşa cum tot N. Iorga arată într-o conferinţă, opera şi ideile lui Cantemir reprezintă cel mai evident document despre conştiinţa de sine a neamului românesc de pretutindeni la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea.
Cantemir este primul care se simte în faţa universului, a istoriei şi viitorului, purtătorul de cuvînt al tuturor românilor. Lui îi revine şi gloria de a fi făurit întîia noţiune menită să circumscrie această unitate, atunci cînd s-a apucat să scrie ,,Hronicul româno-moldo-vlahilor”. Fiind cunoscător profund al limbii româneşti, deşi a stat de mult departe de ţară, cunoştea şi culturile româneşti de dinaintea sa. Cantemir mai poseda o calitate ce-l făcea unic în vremea şi printre contemporanii săi; ,,este un izvor al destinelor viitoare ale poporului său”. Nimeni, nici cei mai luminaţi cărturari şi politicieni români ai vremii de atunci, nu mai aveau puterea în această conjunctură grea să mai străbată cu mintea ceaţa viitorului. Cea mai mare izbîndă a geniului lui Dimitrie Cantemir a fost această întoarcere a poporului său cu faţa către viitor.
,, Prin Cantemir noi simbolizăm
chipul vechiului cărturar român...”
G.Călinescu
Multă vreme au existat opinii greşite cu privire la formaţia lui Cantemir. S-a considerat că şederea lui atîţia ani departe de ţară, la Constantinopol, i-ar fi slăbit legăturile cu pămîntul natal şi cu roadele intelectuale ale conaţionalilor săi, că limba română care o scria în felul lui special nu-i era atît de familiară ca latina, dar se poate distinge în evoluţia sa o fază ,,mistică”, depăşită doar în ultima parte a vieţii sale, datorită contactului cu mediul de la curtea lui Petru cel Mare.
Dar cercetările din ultimul timp, în spacial ale lui Virgil Cândea asupra ,,Divanului” au pus în lumină două licruri foarte importante: extraordinara cunoaştere a limbii române de către Cantemir, să luăm în evidenţă faptul că el pleacă la Constantinopol în 1688, la vîrsta de 15 ani, cînd procesul de formare al bagajului lingvistic şi simţul limbii române sunt bine cristalizate; şi a doua că adînca lui iniţiere în operele predecisorilor săi ca a lui Miron Costin.
D.Cantemir nu a fost un copac fără rădăcini mari şi n-a fost nevoie de a-şi întinde coroana sub un soare străin ca să rodească, ci a fost sinteza totală, genială a culturii noastre vechi, el cunoştea întregul program de preocupări al cărturarilor înaintaşi. Cantemir avea în anii decisivi ai formaţiei sale mari tradiţii şi modele naţionale, pe care a anbiţionat să le egaleze şi să le depăşească, el s-a născut, caşi Eminescu, într-o epocă de avînt al culturii naţionale, a găsit în jurul său cărţi însemnate, o limbă literară cristalizată. Doar lui i-a fost dat să sintetizeze şi sadepăşească toate acestea, proiectat în întreaga dezvoltare a culturii româneşti de pînă la dînsul, ne apare a fi ca un fluviu uriaş ce absoarbe toate rîurile şi le contopeşte în cea mai vastă şi mai celebră, cea mai amplă creaţie românească a epocilor.
Cantemir este personalitatea de excepţională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole şi tipologia intelectuală a unei culturi întregi, ducîndu-le pe culmi.
El este, în acelaşi timp, teoretician al monarhiei autoritare ca Neagoe Basarab, panegerist fără rezerve al unui domn – tatăl său, Constantin Cantemir, denunţător vehement al boierilor hrăpăreţi purtînd nostalgia unei Moldove de basm, erudit cu uluitoare lectură de spirit modern şi universal, aventurier, poliglot şi vestit. Dar uneori chiar şi rău de gură, neocolind vorba slobodă. Opera sa ar însemna bilanţul a şapte secole de urcuş aneviois, dar neîntrerupt, al geniului creator românesc, de la pata albă pe harta spirituală a continentilui.meritul său nu este doar pentru al sintetiza culminînd, ci şi de a făuri un prag nou al culturii noastre întregi, de la care ea săşi ia avînt în viitor. Simbol al vechiului cărturar român – cum îl numea G.Călinescu – Cantemir se profitează ca un precursor, un deschizător de drumuri.
Cantemir este – cum a observat prof. Dr. Doc. I.G.Chiţimia ,,cel mai universal spirit românesc”. Faţă de Hasdeu sau de Călinescu, cu care adesea a încercat a fi comparat, cantemir mai este şi filozof în accepţia cea mai strictă a termenului, compozitor, şi muzicolog, om de ştiinţă. S-a demonstrat de mai multe ori că ,,Istoria ieroglifică” în ...
Aşa cum într-un Leonardo da Vinci, Copernic, Giordao Bruno, s-au întrupat nu numai tradiţiile unei culturi şi geniul unei naţiuni, ci şi eterna aspiraţie a fiinţei umane spre cunoaştere şi Cantemir a devenit – încă din timpul vieţii – tipul savantului de orizont universal, neobosit explorator al unor domenii noi de cercetare şi militant pentru valori ce interesau toată limea cultă a vremii.
Gloria lui Cantemir îşi are desigur explicaţia şi în destinul lui uman, care s-a împletit cu al altor doi iluştri contemporani – Petru cel Mare şi Carol al XII-lea suedezul – intrînd ca atare într-o foarte cunoscută scriere ale lui Voltaire. Dar mai ales îşi are sorgintea în informaţia şi ideile sale despre o lume puţin cunoscută, dar plină de interes: împărăţia sultanilor. Nu în ultimul rînd se aşează şi curiozitatea europei ştiinţifice pentru ţara şi poporul din care provenea noul membru al Academiei din Berlin.
Este cît se poate de semnificativ că dacă pentru ţar şi mediul rusesc, unde a fost obligat să se stabilească după înfrîngerea de la Stălineşti, Cantemir a fost, în primul rînd, consilierul inegalabil în probleme de politică orientală Leninistă pe care le cunoaştea ce nimeni altul – pentru membrii Academiei din Berlin, care îl cooptează în 1714 în rîndul lor, Cantemir este mai ales românul învăţat, care le poate satisface curiozitatea pentru cele de acasă
într-o magistrală ,,Descriptio Moldaviae”. Întîia lui carte ştiinţifică scrisă pentru cititori de peste hotare a fost cartea despre ţara lui şi tot înlegătură cu lupta sa politică de libertate a Moldovei de sub jugul Otoman alcătuieşte şi mult tradusa şi citita istorie a ridicării şi căderii Imperiului Otoman. Cantemir a mai avut un rol de precursor al literaturii de inspiraţie orientală.
,,Istoria ieroglifică” este din 1705, meditează la problemele statului, ale stărilor sociale, ale destinului, declinului împărăţiei otomane, împărăţie de atunci anunţată falimentară. Deci un program de preocupători tipice pentru secolul al XVIII-lea. Cantemir a dat o carte pentru toată lumea, pe care au citit-o cu pasiune.
Marele său rol a fost însă de a pune în mîna cititorilor occidentali, într-o formă atractivă, analele turceşti traduse, adnotate şi comentate de dînsul ca un cunoscător profund al societăţii otomane, al instituţiilor şi oamenilor. Dacă din punct de vedere ştiinţific, fapt că ,,Istoria Imperiului Otoman” este în bună parte asemeni transpunerii de anale otomane, îi reduce din valoare, făcînd preţionase numai adnotaţiile lui Cantemir tocmai acest lucru i-a asigurat gloria.
Se poate vorbi despre Cantemir ca despre cel dintîi român care exercită asupra conştiinţei culte europene o influenţă reală.
Pentru noi însă, oricît de mare ar fi mîndria acestei prezenţe universale, cel ce se odihneşte acum în cripta de la Trei Ierarhi din Iaşi a fost, înainte de toate, cea mai extraordinară sinteză românească a epocii, cel ce a rezumat în opera sa o istorie, o ţară, un popor, o cultură. Pentru N. Iorga, Dimitrie Cantemir înseamnă modul românesc de a fi în civilizaţia universală, iar pentr G.Cogălniceanu – ,,prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiulului cărturar român”. Dar, aşa cum tot N. Iorga arată într-o conferinţă, opera şi ideile lui Cantemir reprezintă cel mai evident document despre conştiinţa de sine a neamului românesc de pretutindeni la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea.
Cantemir este primul care se simte în faţa universului, a istoriei şi viitorului, purtătorul de cuvînt al tuturor românilor. Lui îi revine şi gloria de a fi făurit întîia noţiune menită să circumscrie această unitate, atunci cînd s-a apucat să scrie ,,Hronicul româno-moldo-vlahilor”. Fiind cunoscător profund al limbii româneşti, deşi a stat de mult departe de ţară, cunoştea şi culturile româneşti de dinaintea sa. Cantemir mai poseda o calitate ce-l făcea unic în vremea şi printre contemporanii săi; ,,este un izvor al destinelor viitoare ale poporului său”. Nimeni, nici cei mai luminaţi cărturari şi politicieni români ai vremii de atunci, nu mai aveau puterea în această conjunctură grea să mai străbată cu mintea ceaţa viitorului. Cea mai mare izbîndă a geniului lui Dimitrie Cantemir a fost această întoarcere a poporului său cu faţa către viitor.
,, Prin Cantemir noi simbolizăm
chipul vechiului cărturar român...”
G.Călinescu
Multă vreme au existat opinii greşite cu privire la formaţia lui Cantemir. S-a considerat că şederea lui atîţia ani departe de ţară, la Constantinopol, i-ar fi slăbit legăturile cu pămîntul natal şi cu roadele intelectuale ale conaţionalilor săi, că limba română care o scria în felul lui special nu-i era atît de familiară ca latina, dar se poate distinge în evoluţia sa o fază ,,mistică”, depăşită doar în ultima parte a vieţii sale, datorită contactului cu mediul de la curtea lui Petru cel Mare.
Dar cercetările din ultimul timp, în spacial ale lui Virgil Cândea asupra ,,Divanului” au pus în lumină două licruri foarte importante: extraordinara cunoaştere a limbii române de către Cantemir, să luăm în evidenţă faptul că el pleacă la Constantinopol în 1688, la vîrsta de 15 ani, cînd procesul de formare al bagajului lingvistic şi simţul limbii române sunt bine cristalizate; şi a doua că adînca lui iniţiere în operele predecisorilor săi ca a lui Miron Costin.
D.Cantemir nu a fost un copac fără rădăcini mari şi n-a fost nevoie de a-şi întinde coroana sub un soare străin ca să rodească, ci a fost sinteza totală, genială a culturii noastre vechi, el cunoştea întregul program de preocupări al cărturarilor înaintaşi. Cantemir avea în anii decisivi ai formaţiei sale mari tradiţii şi modele naţionale, pe care a anbiţionat să le egaleze şi să le depăşească, el s-a născut, caşi Eminescu, într-o epocă de avînt al culturii naţionale, a găsit în jurul său cărţi însemnate, o limbă literară cristalizată. Doar lui i-a fost dat să sintetizeze şi sadepăşească toate acestea, proiectat în întreaga dezvoltare a culturii româneşti de pînă la dînsul, ne apare a fi ca un fluviu uriaş ce absoarbe toate rîurile şi le contopeşte în cea mai vastă şi mai celebră, cea mai amplă creaţie românească a epocilor.
Cantemir este personalitatea de excepţională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole şi tipologia intelectuală a unei culturi întregi, ducîndu-le pe culmi.
El este, în acelaşi timp, teoretician al monarhiei autoritare ca Neagoe Basarab, panegerist fără rezerve al unui domn – tatăl său, Constantin Cantemir, denunţător vehement al boierilor hrăpăreţi purtînd nostalgia unei Moldove de basm, erudit cu uluitoare lectură de spirit modern şi universal, aventurier, poliglot şi vestit. Dar uneori chiar şi rău de gură, neocolind vorba slobodă. Opera sa ar însemna bilanţul a şapte secole de urcuş aneviois, dar neîntrerupt, al geniului creator românesc, de la pata albă pe harta spirituală a continentilui.meritul său nu este doar pentru al sintetiza culminînd, ci şi de a făuri un prag nou al culturii noastre întregi, de la care ea săşi ia avînt în viitor. Simbol al vechiului cărturar român – cum îl numea G.Călinescu – Cantemir se profitează ca un precursor, un deschizător de drumuri.
Cantemir este – cum a observat prof. Dr. Doc. I.G.Chiţimia ,,cel mai universal spirit românesc”. Faţă de Hasdeu sau de Călinescu, cu care adesea a încercat a fi comparat, cantemir mai este şi filozof în accepţia cea mai strictă a termenului, compozitor, şi muzicolog, om de ştiinţă. S-a demonstrat de mai multe ori că ,,Istoria ieroglifică” în ...
